Foarte puține, și ăsta e chiar motivul pentru care există cursul ăsta. Sportul dezvoltă fizicul, materiile școlare dezvoltă mentalul, dar partea emoțională și socială nu se antrenează aproape nicăieri. Teatrul o antrenează direct: să îți recunoști emoția și să îi dai nume, să o exprimi fără să explodezi, să citești emoția celuilalt, să reacționezi la ce se întâmplă și nu la ce ai pregătit. Toate se fac prin joc, nu prin discuții despre emoții.

Copilul simte tot, dar nu are cuvinte pentru ce simte, iar emoția fără nume iese pe unde poate, prin plâns sau prin furie. Nu e o problemă de caracter, e o problemă de vocabular emoțional. Jocul teatral pune emoțiile pe masă și le dă nume: copilul joacă furia unui personaj, frica lui, rușinea lui, și în timp ce le joacă le și recunoaște. Ajunge să distingă lucruri pe care înainte le simțea amestecat. Acasă începe să spună sunt supărat pentru că, în loc să trântească ușa.

Da, pentru că prieteniile la copii se leagă din a face ceva împreună, nu din a sta unul lângă altul. La școală grupurile sunt formate din clasa întâi și e greu să intri în ele. Aici nu există exercițiu pe care copilul să îl facă singur la locul lui, tot ce facem e în doi, în trei sau în grup, iar perechile se schimbă intenționat ca fiecare să lucreze cu fiecare. Grupa e mică, maximum 12 copii, aceiași în fiecare săptămână.

Da, și e unul dintre lucrurile care surprind cel mai mult părinții, pentru că efectul merge în ambele sensuri, la aceeași oră, cu aceleași exerciții. Cei agitați se calmează, pentru că au unde să își pună energia și pentru că scena cere control, nu debit. Cei lenți se activează, pentru că grupul îi trage după el. Cei tăcuți încep să vorbească, iar cei care vorbesc prea mult încep să asculte, pentru că improvizația se rupe dacă nu auzi ce a spus colegul.

Improvizația e joc fără text dinainte. Nu îți dă timp să calculezi răspunsul corect, deci copilul se obișnuiește să reacționeze la ce se întâmplă, nu la ce a pregătit. De aici vine spontaneitatea și dezinvoltura, adică felul relaxat de a fi în fața oamenilor, care nu se învață din cărți și nu se obține spunându-i copilului să nu mai fie timid. E și singurul exercițiu în care a asculta e obligatoriu, nu recomandat.

Prin repetiție, nu prin discuții. Copilul intră de zeci de ori în situația de care se teme, într-un loc în care nu se poate întâmpla nimic rău, până când situația nu mai sperie. În paralel lucrăm partea tehnică: respirația, pentru că vocea se sparge când respirația e scurtă, volumul, ritmul și ce faci cu privirea. Nimeni nu e forțat să iasă în față, iar pașii se fac în ritmul lui.

Nu, și e important să fim clari. Teatrul nu e terapie și nu înlocuiește psihologul acolo unde e nevoie de unul. E un antrenament. Ce e adevărat e că metoda școlii e creată de Mădălina Mărcuș, care e psiholog și pedagog teatral, iar trainerii lucrează după ea, deci emoțiile copiilor nu sunt ignorate și nu sunt oprite. Dacă un copil are nevoie de un specialist, o spunem.

Depinde mult de copil, și e cinstit să știi asta dinainte. La cei mai mulți, primele schimbări se văd în două, trei luni. La copiii foarte timizi sau foarte agitați poate dura și un an. Nu e un semn că nu funcționează, e ritmul lui. Prima schimbare apare aproape întotdeauna acasă, în felul în care povestește ce a făcut, înainte să se vadă la școală.

Cursul de dezvoltare personală nu se termină niciodată și nu are spectacol la final, deci nu există presiunea scenei și se poate intra oricând în an. Cursul de actorie urmează anul școlar, de la 1 septembrie la 18 iunie, și se încheie cu spectacol la SAM Fest. Exercițiile sunt aceleași, metoda e aceeași. Alegi în funcție de copil: dacă spectacolul l-ar motiva, actorie. Dacă l-ar speria, dezvoltare personală. La abonamentele plătite integral pe 6 sau 12 luni, copilul are intrări nelimitate la toate grupele de vârsta lui.

La Șoseaua Iancului 48, Parter, Sector 2, București. Maximum 12 copii în grupă, o ședință pe săptămână, grupe formate pe vârste, cu același trainer tot anul. Prima ședință este gratuită, pentru toată lumea.